It Chapter Two, copleșitor la toate nivelurile
9 septembrie 2019
Un film despre prietenie, care nu uită de umor, dar te și sperie îngrozitor
It Chapter Two, cu premiera vineri pe marile noastre ecrane, este plasat la 27 de ani distanță de evenimentele din primul film. Copiii de odinioară, ce formaseră Clubul Rataților, sunt acum adulți ce vor avea de înfruntat noi orori odată ajunși în orașul natal Derry, cum clovnul demonic Pennywise (Bill Skarsgard) plănuiește să se răzbune.
Bill (James McAvoy) e acum scenarist, mai mult sau mai puțin popular, în pană de inspirație, Beverly (Jessica Chastain) e blocată într-un mariaj toxic, Richie (Bill Hader) e actor de stand up comedy de succes, Ben (Jay Ryan) e arhitect, tot de succes, Eddie (James Ransone) – evaluator de risc, Stanley e cel mai afectat de trauma din copilărie, iar Mike (Isaiah Mustafa) – a rămas în orașul natal, spre deosebire de toți ceilalți, preocupat să găsească o cale de a-l învinge pe clovn. Toți arată semne ale traumei, toți sunt timorați odată ce deapănă amintiri legate de Pennywise. Foștii prieteni trebuie să fie din nou uniți pentru a-l înfrunta din nou pe maleficul Pennywise. Toți actorii oferă un regal interpretativ.
It Chapter Two este copleșitor la toate nivelurile: anvergura producției, modurile imaginative de a speria spectatorul, ingeniozitatea în conceperea secvențelor horror, amplele dezlănţuiri ale terorii, grija pentru fiecare personaj în parte, tablourile spectaculare.
Capitolul 2 oferă o ecranizare foarte fidelă ca structură best-seller-ul scris în 1986 de Stephen King, cu un ping pong între prezent și trecut, spre deosebire de primul film, care aborda evenimentele cronologic. It Chapter Two e, așadar, un dialog între prezent și trecut, cu flaskback-uri ce ocupă un spațiu extins în film, cu actorii-copii pe care am ajuns să îi îndrăgim reluându-și partiturile și aducând cu ei toată încărcătura de nostalgie pentru anii 1980. Ne reîntâlnim așadar în acest al doilea capitol cu bâlbâitul Bill (Jaeden Martell), cu grăsunul Ben (Jeremy Ray Taylor), cu ipohondrul Eddie (Jack Grazer), cu ordonatul Stanley (Wyatt Oleff), glumeţul Richie (Finn Wolfhard), studiosul Mike (Chosen Jacobs) şi cu roşcata Beverly (Sophia Lillis).
Pentru a face trecerile de la prezent la trecut, regizorul Andy Muschietti împroaşcă cu sânge peste secvenţe şi peste timp iar genul acesta de transgresiune e figura de stil dominantă în flashback-uri.
În „It” era vorba despre credinţa pe care o avem în prieteni. Despre puterea prieteniei în condiții adverse și reușita de a face față încercărilor alături de prieteni; iar cel de-al doilea capitol reia aceste teme, arătând în plus că vina poate deveni un monstru cumplit, asemenea lui PennyWise, și ce forță poate avea, pe de o parte, credința („Asta omoară monștri”, îi spune Beverly lui Eddie, arătând spre o bucată de fier) și cuvintele (filmul reconfirmă că simple cuvinte pot distruge pe cineva).
It din 2017 devenea extrem de popular, horrorul cu cele mai mari încasări din istoria genului (700,3 milioane de dolari global; primul record al lui It Chapter Two este că folosește într-o singură scenă cel mai mare număr de litri de sânge din istoria genului horror după filmul Evil Dead din 2013, anume peste 20.000 de litri). Box office-ul-record al lui It se datora abordării unor teme universal valabile ca: şicanele, prima iubire, cât de frumos e să-ţi petreci timpul cu prietenii iar acest al doilea film are șanse la fel de mari să devină iubit.
Asta pentru că personajele sunt dezvoltate (și ca backstory și ca nivel motivațional), ca în niciun alt horror, povestea e semnificativă, mesajul capabil să atingă orice spectator, filmul transmite emoţie autentică, iar horrorul e detensionat de replici, de umor negru și de câteva gaguri, arătând că realizatorii nu se iau chiar așa în serios. Latura strict realistă e, așadar, marcată de tuşe satirice şi de accente de umor, abil evitate când dramtismul ajunge la cote prea înalte şi nu mai e loc de glumă.
Chapter Two nu mai e filmul ce se poate urmări în familie, nu mai e producția care introducea genul horror unui public tânăr, ci e un slasher în care privitorul nu este cruțat. Regizorului Muschietti îi reuşesc sperieturile pentru că ştie să-şi construiască secvenţele horror – folosind clişeele genului nu în sens previzibil, ci dimpotrivă; te face să te-aştepţi la ceva, şi-ţi serveşte altceva.
Filmul oferă așadar momente de groază autentică, de claustrofobie, iar morfologia deformată a clovnului e spectaculoasă. Mai mult, violența depășește și registrul fantasy: o descoperim pe Beverly (Jessica Chastain) adultă într-o căsnicie toxică, victima unui soț violent, iar violența de pe ecran din relația lor e la fel de înspăimântătoare ca cea din registrul fantasy.
Povestea e stufoasă, consistentă, dar nu obosește spectatorul graţie expresivităţii imaginii și cadrelor compuse cu imaginație. Aduce fiori, are umanitate și te ține pe scaun toate cele 169 de minute. Fiecare personaj trece prin momente de teroare iar realizatorii fac referințe la scene de groază antologice, din filme precum Carrie (1976), The Shining (1980), The Thing (1982).
Amorsarea poveștii e un pic forțată – toți foștii prieteni revin în orașul natal imediat ce primesc telefonul de la Mike, singurul care a rămas în oraș. Secvența primei întâlniri dintre foștii prieteni, la masă, unde isteria ajunge la cote înalte, e o replică a scenei din miniseria It din 1990 (ca o surpriză plăcută, Stephen King’s It din 1990 se difuzează marți, 17 septembrie, de la 01.55 pe canalul Paramount Channel). În final, chiar dacă binele învinge, nu lipseşte un sacrificiu semnificativ.
Lasă un răspuns