Thomas se trezește într-un lift care urcă încet. Când liftul se oprește și ușile se deschid, ajunge în mijlocul unei colonii de băieți care îl întâmpină în Luminiș – un vast spațiu deschis înconjurat de ziduri uriașe de beton. Mintea lui Thomas este pustie. Nu știe unde este și de unde a venit; nu își amintește cine sunt părinții lui, ce trecut a avut sau măcar cum se numește.
Thomas și ceilalți nu știu cum sau de ce au ajuns în Luminiș. Știu doar că în fiecare dimineață se deschid uriașele uși de beton care dau spre Labirint. Ușile se închid în fiecare seară, la apusul soarelui. La fiecare 30 de zile, liftul aduce un nou băiat. Comportamentul Labirintului fiind previzibil, sosirea lui Thomas era așteptată. Dar, cu mai puțin de o săptămână după aceea, se produce un eveniment neașteptat: ușile liftului se deschid din nou, scoțând-o la iveală pe Teresa, prima fată care ajunge în Luminiș.
Thomas află că fiecare locuitor al Luminișului are un rol de jucat, de la grădinărit și construcții la calitatea de alergător de elită care cartografiază zidurile Labirintului ce îi ține captivi, ziduri care își schimbă configurația în fiecare noapte. Alergătorii Labirintului se luptă cu timpul, încercând să acopere o suprafață cât mai mare până la sfârșitul zilei, când Labirintul se încuie, iar pe coridoarele structurii de beton încep să dea târcoale ucigătorii Grievers, entități biomecanice.
Chiar și ca nou-venit, Thomas are o senzație neliniștitoare de familiaritate cu Luminișul și cu Labirintul. Ceva zăvorât în amintirile lui ar putea fi cheia care să rezolve misterele Labirintului și poate chiar pe ale lumii de dincolo de acesta.
Un film deosebit, palpitant, un SF bun. Doresc sa le vad pe toate.