Tânărul delincvent Alex De Large (Malcolm McDowell), inteligent și sigur pe sine, își duce viața urmărind filme porno, ascultând Beethoven și conducându-si banda de „Droogs” (între care Warren Clark, cu o mutră de copil) – toți îmbrăcati în alb și purtând pălării melon – în curse nebunești de „ultra-violență”, în timpul cărora vorbesc un argou specific, o combinație rimată de rusă și accent cockney londonez. Cea mai agresivă scena din această primă parte a filmului (circa 20 de minute) îl va urmări apoi pe Alex când va deveni neputincios: dând buzna într-o locuință luxoasă amenajată futuristic, membrii bandei îl schilodesc pe soț (Patrick Magee) și o violează pe soție (Adrienne Cord) în timp ce Alex zbiară „Singin’ in the rain”, ritmându-și loviturile de bocanc (marca Doctor Marten). Deși violul acesta pare să rămână în memoria spectatorilor ca o faptă de o violență aparte, Kubrick taie scena exact în momentul în care Alex îi sfâșie femeii costumul roșu strâns pe trup. Într-o altă escapadă îl vedem pe Alex sfărâmând capul unei femei cu o gigantică sculptură falică – crimă pentru care este ulterior arestat.
Dar brutalitatea instituționalizată care urmează condamnării lui și îl transformă într-o victimă lașă și slugarnică, este la fel de oribilă ca și relele comise de Droogs – dar încă mai revoltătoare. E o satiră acidă a ipocriziei, corupției și sadismului societății. Dornic să scape din închisoare, Alex se oferă voluntar pentru o terapie experimentală care îi creează o aversiune fizică față de violență și este supus unei dezgustătoare cure de temperament – legat, cu ochii special fixați larg deschiși -, care îi suprimă impulsurile violente, dar îl lipsește în același timp de umanitate. Incapabil de a mai comite răul, Alex devine un individ slab, debil. Trimis înapoi în societate, el nu va putea să se bucure de „libertate”. Trădat de foștii camarazi, care, ironic, sunt acum polițiști, Alex primește o răsplată ilară din partea uneia dintre fostele sale victime.
„Portocala mecanică trebuia să fie un fel de manifest și chiar o predică asupra importanței posibilității opțiunii. Eroul meu, sau antieroul, Alex, este foarte rău… dar răutatea sa nu este produsul unei condiționări sociale sau genetice, ci propria sa problemă, în care s-a angajat cu toată luciditatea.” – Anthony Burgess – 1972
Filmul cel mai controversat at lui Stanley Kubrick, fabula socio-științifico-fantastică realizată în 1971, a fost retras din circulație în Marea Britanie timp de aproape 30 de ani de către regizor, căci, în ciuda faptului că premiera fusese un mare succes de public, ea fusese criticată vehement de cronicari. „Portocala mecanică” a revenit învăluită într-o aură mistică, abia după moartea cineastului. Este încă o creație fascinantă, o adaptare cinematografică îndrăzneață a utopiei negative a lui Anthony Burgess, care se bucurase el însuși în 1959 de o primire în care se amestecau entuziasmul și ostilitatea și care avusese reputația de a fi de nefilmat.
Viziunea uimitoare a unui viitor nu prea îndepărtat pe care o oferă filmul este ușor datată în anumite detalii (discurile de vinil, mașina de scris IBM a lui Alex), iar violența pentru care a fost criticat la premieră este deja modestă după standardele contemporane. Dar portretul tinerilor lipsiți de educatie și de scop în viață care își alungă plictiseala ducând un trai vicios și irațional este cutremurător de actual, la fel cum e și problema reală pe care o pune filmul – fragilitatea individului și a drepturilor lui atunci când nu se conformează dorințelor statului. Extrem de elegant și adesea surprinzător de amuzant, cu o coloană sonoră fulminantă, „Portocala mecanică” dovedește mult mai multă energie decât multe dintre numeroasele filme care i-au călcat pe urme.
Lasă un răspuns